SPRE O TEORIE A CONŞTIINŢEI

Tu eşti sigur doar pe conştiinţa ta, prin care iei contact cu

lumea. Despre ceilalţi, cel mult presupui că sunt conştienţi. Are

conştiinţă un zombi? Dar animalele, dar plantele? Mă refer la

conştiinţă, nu la inteligenţă... Inteligenţă au şi computerele. Oricâtă

inteligenţă li s-a adăugat, ele nu au dobândit însă niciun dram

din viziunea omului. Deci, ce este conştiinţa?

Ştiinţa clasică nu are un răspuns. Ea nu a reuşit să o definească

şi, cu atât mai puţin, să o studieze la microscop. Mă refer

la ştiinţa populară, specifică secolului al XIX-lea, cea care se

învaţă acum în şcoală. Din fericire, ştiinţa mileniului III se plasează

într-o perspectivă cuantică, părăsind definitiv poziţia materialistă

a secolului maşinii cu aburi. Tot mai mulţi savanţi avansează

spre punerea de acord a învăţăturilor spirituale cu domeniile

ştiinţifice (filosofia minţii, psihologie, neuroştiinţe, ştiinţe cognitive,

neurologie cognitivă, inteligenţă artificială etc). Încă mai este

mult de făcut. Contribuţia mea este această simplă şi didactică

schiţă a conştiinţei.

Denumirea de „Teoria Conştiinţei” pare a fi contradictorie.

Cum să obiectivezi subiectivitatea? De acest paradox s-au lovit

toţi cercetătorii psihicului. Dar omul poate face şi imposibilul,

uneori.

Unii au crezut că din creier apare conştiinţa, precum fructul

din plantă. Descartes spunea «mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci

exist». Şi astăzi se mai confundă conştiinţa cu intelectul. Dar tu,

cititorule, poţi verifica, chiar acum, că nu e adevărat: închide ochii

şi, timp de câteva secunde, nu te mai gândi la nimic. Acum!...

Dacă îţi poţi controla gândurile, chiar oprindu-le, rezultă că

„tu”, conştiinţa, nu te identifici cu ele. Conştiinţa este în afara

minţii, o supraveghează şi o comandă. „Exist şi fără să cuget”, am

putea replica în manieră carteziană. Peste noapte, mintea se răsuceşte

în vise, iar apoi zace letargică, în repetate rânduri. Şi totuşi,

dimineaţa te trezeşti cu aceeaşi identitate, semn că nu în mintea

cea schimbătoare stă conştiinţa.

Alţii, religioşi, au spus că spiritul este totuna cu conştiinţa

umană; el şi-a uitat originea divină când a devenit om. Dar dacă

spiritul ar fi amnezic total, inconştient de divinitatea sa, ce motive

ar mai avea să manifeste nobleţe, iubire, moralitate?! Doar fiindcă

i se dictează prin tradiţiile culturale?! Iar când se schimbă

vremurile şi credinţele, spiritul nu mai are nicio şansă la evoluţie?!

Oare oamenii sunt cei care îndumnezeiesc spiritele?! În acest caz,

fundamentul religiei s-ar scufunda. Oricât de deştept ar fi, dacă-i

musai să audă din cărţi şi predici despre Creator, înseamnă că

spiritul nu a fost creat „după chipul lui Dumnezeu”, care este

Conştiinţă de Sine absolută. Dacă există spirite (şi există!), ele

trebuie să fie mereu „trezite”, nu amnezice.

Dragă cititorule, pentru prima dată ai la îndemână o explicaţie

a conştiinţei care elimină aceste contradicţii. CONŞTIINŢA

UMANĂ NU ESTE NICI MINTEA, NICI SPIRITUL. Ce este ea,

vei afla din această carte, care îţi radiografiază organele spirituale,

în scopul de a-ţi înţelege şi controla psihicul.

Răzvan-Alexandru Petre